Era oamenilor s-a sfârșit, acum a sosit vremea orcilor.
(Orice asemănare cu realitatea nu este de loc întâmplătoare…)
…Eu sunt foarte, foarte sigură că nu am evoluat pe Pământ, acum, pornind de la primate, de la grotă și piatră – până la sateliți geostaționari și telefon mobil, dar a trebuit să pornim la un moment dat de la muncă exclusiv manuală (prin forțele proprii ale spiritului, așa facem evoluția cea mai profundă) pentru a parcurge rapid drumul fizic, trecând prin manufactură extinsă, ajungând la industrializare și tehnologizare extrem de avansată: și încă nu am ajuns la vârf, la maximul necesar, mai avem puțin până acolo și apoi încă puțin la a reveni – deci DIN NOU – la simțire și creație mentală, la cercetare astrală. Am intrat în proporție aproape de masă (masă mică, dar în creștere) în simțiri mentale și astrale, pe care mulți și le conștientizează chiar dacă nu le declară public. Dar asta înseamnă că totul se face într-o liniște relativă, încet, pe o spirală deschisă care nu mai are nicio ”șansă” de revenire la răul și greul Evului Mediu, chiar dacă unii o vor azi, cu o răutate ce frizează nebunia, căci astfel de oameni aroganți nu văd vreo altă cale prin care ei să nu muncească și să-i determine pe toți ceilalți să muncească pentru ei.
Trăim vremea orcilor, clar că ea este acum – o orcizare sufletească, chiar dacă nu trupească, deci fără a se folosi necromanția (încercare veche reală, antică, nicidecum născocită de J.R.R. Tolkien în cărțile sale) căci s-a descoperit înmulțirea artificială (fertilizare in vitro, în utere artificiale), dar nu poate ține mult, așa cum s-a putut menține timp de cca 4000 de ani sclavia fizică și intelectuală, întrucât condițiile planetare și sociale sunt cu totul altele: noi nu știm, dar ei știu, vor măcar să mai târască totul cât le ține viața lor și a copiilor lor, eventual nepoților. Frica lor e mai puternică decât frica noastră. Mi-e milă de ei, așa cum mi-e milă și de noi.
Omenirea trece prin Valea Plângerii, toată omenirea, chiar dacă noi nu știm: trebuie să treacă, sub o formă sau alta, în moduri diferite, dar ducând în mod absolut prin Valea Plângerii. Cei credincioși vor obosi, dar vor avea putere să treacă. Cei care ne împing acolo nu-și dau bine seama că mergem împreună – deși își știu bine durerile proprii, ascunzișurile, plângerile proprii sufletelor lor. Nu murim – nici noi, nici ei – doar obosim, însă nouă, celor credincioși dumnezeirii profunde, tot credința ne spune că apoi ne vom odihni: credința aceasta ne ține în speranța ajungerii la liman, tot ea ne va odihni acolo…
Eu sunt încredințată că așa va fi, însă numai viitorul ne va spune tuturor ce va fi, ce va veni, cum vom rezista și cum vom ajunge la liman. Noi doar vorbim pe parcurs… vom vorbi și când vom atinge limanul… țărmul… timpul…